Make your own free website on Tripod.com
Home
DICTIONAR
CIUPERCILE PLEUROTUS
CIUPERCILE AGARICUS
ALTE SPECII
UTILAJE CIUPERCARIE
RETETE CULINARE

ALTE CIUPERCI COMESTIBILE

joseluisperezgf.jpg

In ultimii ani, ca specialista in cultura ciupercilor, am fost contactata si rugata sa dau un raspuns urmatoarelor intrebari: Cum se cultiva si ce sunt trufele? Cum arata ciuperca parfumata? Se cultiva dirijat in Romania Boletus edulis ? Ce este ciuperca de paie? si altele. 

Pe langa tehnologiile de cultura a celor 6 specii de ciuperci prezentate in lucrarea de fata, in tara noastra se mai cunosc doua specii, dar care sunt mai putin cultivate si anume: Coprinus comatus sau buretele ciuciulete si ciuperca de paie sau Stropharia rugoso annullata.

Alaturi de acestea, deoarece in conditii de cercetare s-au obtinut fructificatii la ciuperca parfumata –Lentinus edodes, va vom prezenta tehnologia ei de cultura, impreuna cu cea a unor ciuperci,practic,inca neexperimentate la noi, asupra carora s-au facut documentare si anume: Tuber spp., Pholiotia nameko, Boletus edulis si Polyporus squamosus.



3.1. Tehnologia de cultura a ciupercii Coprinus comatus – buretele cu peruca sau buretele ciuciulete

Tehnologia de cultura a acestei ciuperci a fost introdusa in tara noastra in anul 1981, fiind considerata o specie noua. In alte tari precum Olanda, Franta, Germania, Japonia, India, Africa de Sus si altele, aceasta specie se cultiva intensiv, intrand in competitie cu Agaricus bisporus.

3.1.a. Descrierea ciupercii Coprinus comatus

 


Buretele ciuciulete se deosebeste prin forma sa de ciupercile cu palarie, in acest caz palaria fiind inlocuita cu o caciula aproape cilindrica, de 5-10 cm inaltime si 3-6 cm in diametru, lipita de picior. Este de culoare alb-crem, prevazuta cu scuame dispuse ca niste solzi de peste. 
Piciorul este inalt de circa 15 cm si gros de 1,5-2,5 cm, de culoare alba. La baza, la nivelul solului, este usor de indoit si prezinta o ingrosare.

 Carnea este alba si frageda in palarie si fibroasa in picior. Este gustoasa, cu valoare alimentara ridicata, daca este consumata inainte de maturitate. La maturitatea fiziologica, ciuperca se inmoaie complet,lamelele devin nagre si se lichefiaza, pierzand din valoarea comerciala.



3.1.b.Tehnologia de cultura a acestei ciuperci 

Este foarte asemanatoare cu cea a ciupercii champinion sau a ciupercii de balegar – Agaricus bisporus.
Micile deosebiri constau in:

compostul necesita 4-5 intoarceri; 

umiditatea compostului finalizat sa fie de 65-67%;

norma de miceliu utilizata la insamantare este de 0,6-0,7%;

dupa insamantat se acopera co o folie de polietilena in loc de hartie;

acoperirea cu amestec de acoperire se face dupa 10-15 zile de la insamantare;

grosimea amestecului de acoperire va fi putin mai mare, de 3-4 cm;

recoltarea buretilor trebuie sa fie executata in momentul in care caciula se afla cu marginile lipite sau apropiate de picior.

Recolta apare in 3-4 valuri, cuprizand cate 6-7 recoltari. Perioada de repaus dintre valuri este mai redusa decat la ciupercile Agaricus bisporus. Productia medie ce se poate obtine in sistem clasic este de 8-10 kg ciuperci la 100 kg substrat insamantat, repartizata pe o perioada de 40-50 zile, cat dureaza recoltarea.

3.2. Tehnologia de cultura a ciupercii Stropharia rugosa annullata – ciuperca de paie, ciuperca cu val



3.2.a. Descrierea ciupercii


Ciuperca de paie prezinta basidiofructe mari, cu o greutate cuprinsa intre 30-65 g. Palaria este de culoare brun inchisa, cu nuante violacee sau rosietice, in functie de anotimpul in care apar – primavara sau toamna.

Piciorul este lung, cilindric, adesea curbat,cu lungimea cuprinsa intre 7-10 cm, de culoare alb-crem.


3.2.b.Tehnologia de cultura


Ciuperca de paie necesita o tehnologie simpla de cultura, utilizand pentru crestere substrat din paie de griu asezate in rasadnite, pivnite sau alte incaperi usor de amenajat. Principalul motiv pentru care descriu tehnologia de cultura a acestei ciuperci este acela ca nu necesita investitii mari pentru amenajarea spatiului de cultura. Nu necesita consum energetic pentru pregatirea substratului, tehnologia acestei specii fiind o imbinare a tehnologiilor celor doua specii descrise anterior; de la Agaricus spp. a preluat amestecul de acoperire, iar de la Pleurotus spp. substratul celulozic din paie, dar nedezinfectat termic si netratat cu amendament.



3.2.b.1. Pregatirea rasadnitei pentru cultura


Aceasta lucrare va incepe in prima decada a lunii mai si consta in:

amplasarea rasadnitelor, in zonele cu veri calduroase, se face neaparat la umbra (in partea nordica a unor cladiri, grup de copaci, de preferat nuci maturi) pentru a fi ferite de insolatie;

 se construiesc sau se repara rasadnite clasice, avand adancimea in pamant de 25-30 cm, iar latimea de 1,6 –1,8 m, prevazute cu una sau duoa pante. Lungimea se calculeaza in functie de suprafata care se doreste a fi insamantata. Materialele din care se confectioneaza tocurile rasadnitei pot fi din lemn, beton, piatra, caramida, iar ramele din lemn. Ramele nu sunt prevazute cu geamuri, ci cu material termoizolat ca: placi de azbociment, carton asfaltat, folie de poietilena, paie etc. 

executarea unor santuri de scurgere a apei din precipitatii, in jurul rasadnitelor, la o distanta de cca 59-60 cm de acestea, avand dimensiunile:25-30 cm adincime si cca 30 cm latime.



3.2.b.2. Pregatirea spatiilor pentru cultura


Repararea, curatarea, dezinfectarea spatiilor de cultura se face in luna august, in mod identic cu cele descrise la celelalte specii de ciuperci comestibile.

De asemenea, ele pot fi amenajate cu stelaje suprapuse pe 2 –3 nivele, cu un spatiu de 50-60 cm intre ele, necesar pentru efectuarea lucrarilor si recoltare. Substratul de cultura din paie poate fi asezat in strat plan pe stelaje sau in saci din polietilena, lazi din lemn sau PVC dispuse pe stelaje. 


3.2.b.3. Pregatirea materialului nutritiv pentru insamantare


Substratul nutritiv se compune din paie de griu care trebuie sa fie curate, nemucegaite, de culoare galbena, din cultura din anul precedent sau din acelasi an. 

Se calculeaza un necesar de aproximativ 20 kg paie uscate pentru 1 mp de cultura.

Pregatirea paielor se face pe o suprafata betonata. Cantitatile reduse (pentru 2-3 mp de cultura) se introduc in bazine cu apa, unde se mentin 1-2 zile. Cantitatile mari se asaza in platforme cu latimea de 1,42 m, inaltimea de 1,4-1,6 m, iar lungimea- in functie de volumul calculat. Asezarea se face in straturi succesive de aproximativ 50 cm inaltime, se uda si se taseaza puternic. Udatul se face timp de 3-5 zile, avand grija ca apa care se administreaza la udat sa nu fie in exces; se opreste udatul in momentul in care se constata ca apa se scurge de sub platforma. Prin udare si tasare, platforma trebuie sa-si reduca inaltimea la jumatate. Pentu o udare uniforma, dupa doua zile platforma se desface si se reasaza. 



3.2.c. Insamantarea 

Insamantarea culturii in rasadnite se face in perioada 15 mai 15 iunie, iar in spatii amenajate in cladiri, in perioada 1-15 septembrie.

Miceliul comercil se poate procura de la I.C.L.F. Vidra, prin precomanda ferma, achitata antivipat.

Norma de miceliu utilizata este de 0,8-1,0 kg la 1 mp de cultura, insamantarea facandu-se in cuiburi,cu distanta intre ele de 15 cm si adancimea de 3-4 cm . Sunt necesare 44 cuiburi la 1 mp de cultura, acestea lasandu-se neacoperite, bine tasate cu un tasator din lemn (drisca).



3.2.d. Lucrari de ingrijire dupa insamantat


Principalele lucrari care se aplica dupa insamantat constau din : 

acoperirea cultuirii cu un strat de hartie absorbanta, tip ziar;

mentinerea acestei hartii in permanenta umeda, prin pulverizarea fina a apei cu ajutorul unei pompe de stropit tip Vermorel sau cu un furtun racordat la sursa de apa, caruia I se ataseaza, la celalalt capat, o tija tip Vermorel. Rasadnita se acopera cu rame prevazute cu materiale termoizolante. 


3.2.e. Conditii de microclimat dupa insamantare


Temperatura optima pentru impanzirea miceliului trebuie sa fie cuprinsa intre 24-28^C. La temperatura de 20^C miceliul impanzeste lent, iar la peste 30^C isi inceteaza dezvoltarea si piere. Din acest considerent,s-a recomandat amplasarea culturii la umbra si spre nord. Trebuie tinut seama, insa, si de decada optima pentru insamantare, care sa nu fie depasita. In aceasta perioada, denumita de incubare a miceliului, nu se face aerisirea.

Dupa 20-60 zile de la insamantare, in functie de temperatura, miceliul impanzeste in totalitate substratul din paie si urmeaza acoperirea cu amestec pregatit in prealabil. 


3.2.f. Acoperirea substratului impanzit


Este o lucrare identica cu cea afectuata la ciuperca de balegar, Agaricus bisporus, sau la cea termofila, Agaricus edulis.

 Amestecul de acoperire este format din turba neagra cernuta, in proportie de 7-80%+nisip 20-30%, fara a fi amendat cu carbon de calciu. In lipsa turbei, se poate folosi pamant de telina 70-80%+nisip 20-30%.PH-ul amestecului trebuie sa fie cuprins intre 5,7-6.

Amestecul cernut, bine omogenizat, jilav, ser dezinfecteaza chimic cu Fomalina (40%), utilizand o cantitate de 1,5-2 litri la mc amestec. Se tine amestecul acoperit cu folie din polietilena 2-3 zile, pentru dezinfectie, apoi se lopateaza pentru inlaturarea vaporilor de Formalina. Se stang hartiile de pe suprafata culturii, apoi se indinde amestecul cu mana, intr-un strat gros de 4-5 cm, tasat usor cu un tasator din lemn. Acest strat acoperitor se va mentine permanent umed, prin stropiri cu apa, prin pulverizare fina, utilizand 0,1-0,2 litri apa la 1 mp cultura, in primele 14 zile de la acoperire. Atentie! Apa sa nu strabata amestecul de acoperire pentru ca, venind in contact cu miceliul din substratul impanzit, il distruge. 

Aerisirea incepe la 14-20 zile de la acoperire, dupa ce stratul de amestec a fost in totalitate impanzit cu miceliu. Aceasta se face prin patrunderea limitata a aerului, ridicand ramele si fixandu-le pe bucati din lemn, cu grosimea de 5-10 cm.

 Cultura realizata in localuri amenajate necesita aceleasi conditii de microclimat ca si ciuperca de balegar: la incubare o temperatura de 20-24 C, iar in perioada de recoltare 16-18 C. Ciuperca cu val se poate asocia in cultura cu ciuperca de balegar. In acest caz, prin asociere, se intelege faptul ca localul se poate imparti, cultivand cate o specie pe cate un stelaj, cu respectarea tehnologiei de pregatire a substratului, insamantarea si acoperirea specifice fiecarei in parte. Nu necesita lumina.


3.2.g. Recoltarea ciupercilor


In localul de cultura, prima recolta apare dupa 30-45 zile de la insamantare, iar in rasadnita dupa 50-80 zile de la insamantare sau dupa 28-35 zile de la acoperire. Primele ciupeci apar pe marginea stelajelor sau a rasadnitelor. Ciupercile se recolteaza la maturitate (cand velumul-valul-s-a rupt), printr-o usoara rasucire. Pe locul de unde se desprind ciupercile se pune amestec de acoperire. Daca ramane postament micelian, se scoate cu varful unui cutit si pe locul respectiv se pune, de asemenea, amestec de acoperire.

Principalele lucrari de ingrijire, in aceasta perioada, constau in aerisire si udat. Cantitatea de apa utilizata va fi in functie de temperatura din mediul ambiant. Astfel, se poate ajunge la 1,5 l apa la mp/zi. 
Perioada de recoltare in rasadnita dureaza aproximativ 70 de zile toamna si se poate prelungi in primavara, in lunile martie si aprilie. Peste iarna, rasadnitele se protejeaza cu strat din paie, coceni, stuf etc. impotriva ingheturilor puternice.

Productia totala obtinuta este estimata la cca 10-14 kg ciuperci la 1 mp, cu recpectarea tehnologiei si asigurarea conditiilor optime de microclimat.

3.3. Alte specii de ciuperci comestibile



3.3.a. Lentinus edodes- Shii-take sau Ciuperca parfumata sau ciuperca de castan


Ciuperca parfumata este originara din
Asia, unde creste spontan intr-un climat temperat si subtropical.
In
tara noastra, unde aproximativ o treime din teritoriu este acoperit de paduri, are reale posibilitati de a promova cultura ciupercii shii-take, care ofera o serie de avantaje fata de alte specii cultivate.

 Avantajele cultivarii ciupercii Lentinus

 Fata de alte specii de ciuperci cultivate (de exemplu, Agaricus spp, Pleurotus spp.s.a.) ciuperca parfumata prezinta unele avantaje:

fiind o specie exclusiv lignicola, are o tehnologie de cultura mult mai simpla, folosind ca substrat de nutritie lemnul (butuci, ramuri, crengi groase, buturugi prezinta o rezistenta mai ridicata la operatiile de manipulare si transport;

este mai reziztenta la boli si daunatori;

permite o dubla folosire a materialului lemnos intrebuintat – ca substrat de nutritie (cultura de ciuperci) si apoi combustibil;

cultura poate dura 2,3 pana la 4,5 ani pe acelasi material, in functie de esenta de lemn utilizata (pe lemn de esenta tare cultura dureaza 4-5 ani);

se preteaza la conservarea prin uscare, fara a-si pierde gustul sau parfumul pe care il are in stare proaspata; 
pentru infiintarea cuturii nu se cer investitii mari, iar cheltuielile curente de productie sunt mai reduse decat la celelalte specii.


3.3.a.1. Descrierea ciupercii


Carpoforul este bine dezvoltat, fiind o ciuperca robusta, de marime mijlocie- mare, avand culoarea bruna, comuna multor ciuperci din genul respectiv, sau altor genuri apartinand familiei Pleurotaceae. 
Palaria este carnoasa, cu diametrul de 6-11 cm, de forma- la inceput – convexa, apoi devine plana iar, uneori, unele exemplare prezinta spre mijloc o concavitate nu prea adanca. 
Piciorul ste inalt de 5-8 cm si cu diametrul cuprins intre 1,3-2,5 cm, mai gros spre palarie si mai subtire spre partea inferioara. Este prima asimetrie fata de palarie, iar spre baza este usor curbat. Are culoarea bruna-cenusie.

Carnea – pulpa – este alba, compacta in palarie si cu o structura fibros- crustoasa in picior. Are gist dulce si este parfumata, fiind foarte apreciata in gastronomie.


3.3.a.2. Tehnologia de cultura


Pentru cultura ciupercii parfumate se aplica aceeasi thnologie ca, in general, la toate speciile de ciuperci xilofage (ex. Pleurotus ostreatus spp. s.a.). Tehnologia de cultura a ciupercilor xilofage cuprinde urmatoarele etape: alegerea speciilor lingicole, pregatirea acestora, inocularea sau insamantarea lor, incubarea, dezvoltarea carpoforilor si recoltarea.

Lentinus edodes se dezvolta bine, dand rezultate bune pe lemnul de stejar, fag, castan, carpen, mesteacan, plop si se recomanda si pomii fructiferi (la defrisarea livezilor). Se va evita lemnul de salcam si de conifere. In cazul in care lemnul se recolteaza special in vederea formarii butucilor ca substrat de nutritie, se va tine seama ca arborii alesi sa fie relativ tineri (15-30 ani), cand ating o anumita grosime (diametrul de circa 15 cm). Se vor evita copacii atacati de insecte daunatoare sau de ciuperci patogene, care pot compromite partial sau total cultura.

Pregatirea materialului lemnos consta in fragmentarea tulpinilor in butuci de lungimi diferite (40-50 cm sau 100-120 cm ), dupa dorinta. Nu se decojesc. In ocoalele silvice se poate practica inocularea trunchiurilor si buturugilor fara a fi dezradacinati. Aceasta metoda este folosita in vederea distrugerii buturugilor, obtinand un dublu avantaj: recolta de ciuperci si economie de manopera pentru scoaterea lor.

Metodele de inoculare sunt cele descrise anterior: prin rondea, in despicatura sau in pana si in oroficii cu diametrul de 5-9 mm, plasate la distanta de 3-6 cm intre ele, alternativ. 
Cantitatea de miceliu utilizata va fi de 4-5% din greutatea butucului.Pentru a inocula butucii prevazuti cu orificii se poate utiliza miceliul produs pe butoni de lemn, care au aceeasi dimensiune cu cea a orificiilor. Insamantarea se face primavara, in lunile martie – mai, cand porneste circulatia sevei in lemn.

 

Incubarea sau impanzirea miceliului in lemnul butucilor.

Pentru incubare, butucii cu diametrul de 100-200 cm se asaza afara in stive, pe un teren umbrit si mult inaltat, pentru a fi protejati de baltirea apei provenite din precipitatii. Sub butuci se asterne un strat de paie, iar peste ei se pun crengi si paie si se acopera cu folii de polietilena. Aerul din stiva trebuie mentinut umed, prin udarea paielor de la baza. Pe toata perioada incubarii temperatura optima va trebui sa fie de 24-28^C, cu o buna circulatie a aerului si o umiditate relativa de 80 – 85%. Alta metoda de incubare a fost descrisa anterior si consta in asezarea butucilor in santuri de incubare. 

In conditii normale, cu respectarea stricta a tehnologiei, incubarea miceliului se realizeaza in 6-8 luni in santuri si pana la 11 luni in stive.

Dupa incheierea incubarii, butucii se desfac si se aseaza in pozitie inclinata, in randuri spatiale, care sa permita circulatia printre butuci in vederea executarii unor lucrari de ingrijire (ex. Udat ) si pentru recoltat. Indiferent de metoda de incubare si de lungimea butucilor, acestia trebuie plasati in locuri umbrite si feriti de vant si uscatiune. In scopul evitarii uscarii lor, se vor introduce cu baza in pamant sau nisip, mentinut in permanenta umed.

Pe toata perioada fructificarii,, temperatura trebuie mentinuta in jur de 15^C pentru tulpinile criofile si de 22-30^C pentru cele termofile. Umiditatea relativa se va mentine la 80-90%, iar intensitatea luminii sa fie in jur de 200-300 luxi, timp de 8-10 ore/zi.

In functie de posibilitati si ca o imbunatatire a metodelor de incubatie, se poate folosi procedeul”cultura pe busteni imersati”, mentinuti in sere sau hale. Imersarea butucilor se face la sfarsitul perioadei de incubare, cand au aparut primordiile. Durata de imersare este de 24-48 ore, in functie de esenta de lemn (tare sau moale) si de dimensiunile butucilor.



 

3.3.a.3. Recoltarea

 


In conditiile climatice ale primaverii, ciupercile ajung la maturitate in 4-5 zile, iar toamna in 10-15 zile. Recoltarea se prelungeste 3-4 ani, in functie de lemnul folosit ca substrat de nutritie; pe lemn de esnta moale (ex. Plop, mesteacan) ciuperca isi mentine capacitatea de productie 2-3 ani, iar pe lemn de esenta tare (stejar, fag, carpen ) recoltarea se poate prelungi 3-4 si, uneori, chiar 5 ani. 
Cantitatea totala de ciuperci obtinuta este, in medie, de 20-30 kg la 100 kg lemn inoculat. Dupa fiecare val de recoltare, pentru accelerarea fructificarii, este indicata o imersare a butucilor. In perioadele friguroase, ca si in cele calduroase, productia se opreste dar reincepe cand conditiile de temperatuea devin optime. 



3.3.b. Tuber spp – Trufe


Cu ingaduinta cunoscatorilor in acest domeniu, voi incepe prin a face o comparatie: daca dintre produsele alimentare de origine animala, icrele negre se plaseaza pe primul loc- de buna seama- si cu indreptatita motivatie, printre produsele de origine vegetala, folosite in alimentatie, trufele pot ocupa, cu cinste, acelasi loc. 

Faima acestor daruri ale naturii se datoreaza, in primul rand, marii lor valori alimentare, dublata de un gust delicios si de un parfum placut.

Trufele apartin ciupercilor superioare (Macromicete) si fac parte, din punct de vedere sistematic, din Clasa Ascomycetes Familia Tuberaceae, Genul Tuber, care cuprinde mai multe specii. In tara noastra se cunosc noua specii, dintre care comestibile, cu mare valoare alimentara numai doua si anume: Tuber melanosporum Vitt si Tuber aestivum Vitt. Celelalte specii sunt : unele cu valoare alimentara foarte redusa sau chiar necomestibile, prezentand si un miros neplacut, respingator (Tuber rufum, Pici extr.) sau miros de ridichi sau mustar (Tuber rapaeodorum Tul.).


3.3.b.1. Trufe comestibile – Scurta prezentare


Tuber melanosporum Vitt. (Denumirea populare: fierea pamantului, trufa violeta, trufa neagra, trufa de iarna, trufa de Perigord).

Aspect general. In comparatie cu celelalte specii comestibile, trufa neagra este o ciuperca neobisnuita: nu are palarie, nu are picior. Ascocarpul ( fructul comestibil) se aseamana cu tuberculul de cartof, avand forma rotunda sau usor ovoidala, de o marime care variaza intre 3 si 10 cm in diametru. 

Unde creste: in pamant, la mica adancime (3-15 cm ). Prefera solurile permeabile, bine aerisite, bogate in calcar, expuse la soarre. Poate fi gasita prin padurile de foioase, in mod special in cele de stejar. La noi se intalneste in regiunile mai calde din sudul tarii. 

Forma sub care apare. De obicei, formeaza cuiburi asemanatoare culturilor de cartofi. 
Cand apare. Toamna- primavara, din noiembrie pana in martie..

Criterii de identificare. Corpul fructifer tuberculiform, de marime variabila (de la cea a unui bob de mazare pana la cea a unui pumn), acoperit cu un invelis de culoare negricioasa, brun-violacee. La exterior este strabatuta de vene fine ramificate, de culoare alba. Este gustoasa si are miros placut, de fragi.

Recomandare. Odata culese, ciupercile trebuie pregatite in cel mai scurt timp; invechite, ele capata un miros neplacut.

Tuber aestivum Vitt. (Denumiri populare: trufa de vara, trufa varatica).

Aspect general. Asemanator cu al speciei precedente, atat ca forma cat si ca marime. 
Unde creste. In sol, la adancimea de 3-15 cm . O putem gasi in padurile de stejar din zonele mai calde ale tarii. Prefera solurile bogate in humus si calcar.

Forma in care apare. Ca si trufa neagra, aceasta specie de trufe apare in grupuri numeroase, in culturi, ca tuberculii de cartof.

Cand apare. Vara- iarna, adica din luna august pana in februarie.

Criterii de identificare. Organul fructifer-partea comestibila a ciupercii – la suprafata prezinta un invelis gros de culoare neagra-albastruie sau neagra- bruna, cu veruci poligonale (asemanatoare unor negi usor turtiti). Carnea este compacta, de culoare alb – galbuie la inceput, iar la maturitate devine bruna. La exterior este strabatuta de vene albe, ramificate. Are gust placut si miros parfumat. 
In alte tari, ca Franta, Italia, Spania, dupa zeci de ani de cercetari si experimentari ( care continua si in prezent) s-a reusit sa se puna bazele unei productii de trufe care sa satisfaca cerintele interne de consum, precum si o parte din cererile de export.

In ultima perioada, cultura trufelor s-a extins in Noua Zeelanda si in S.U.A. ( California). Incercarea S.U.A. de a-si infiinta propriile truferii, pe baze stiintifice, este de data mai recenta, insa ea ramane, in contiuare, tara cea mai mare importatoare de trufe din lume. 
La noi, trufele nu se cunosc decat in flora spontana, iar cantitatile culese sunt mici, neinsemnate. Se naste atunci intrebarea: de ce aceasta specie de ciuperci, atat de apreciata pentru calitatile ei, nu este luata in cultura si in
tara noastra? Un raspuns care sa justifice (fie macar partial) aceasta situatie este dat de faptul ca tehnologia de cultura a trufelor difera fundamental de cea a altor specii de ciuperci cultivate, cum ar fi ciuperca de belegar (Agaricus sp..) sau buretii (Pleurotus spp.) s.a. Diferenta consta, in principal, in modul de nutritie, perioada lunga de intrare pe rod a ciupercii si investitiile mari, cu termen lung de amortizare.



3.3.b.2. Modul de nutritie a ciupercilor.

 

in general,este exclusiv heterotrof, adica traiesc pe un substrat nutritiv diferit (hetero) vegetal sau animal, viu sau fara viata.

Trufele sunt ciuperci micorizante (gr.mykes – ciuperca si rhiza-radacina). Miceliul acestor ciuperci traieste in asociere (simbioza) cu radacinile unor plante superioare (ierbacee sau lemnoase), ajutandu-se reciproc: planta superioara micorizata asigura ciuoercii glucide, vitamine, substante stimulatoare de crestere si fructificare, iar ciuperca furnizeaza plantei azot, fosfor si alte alimente in forma usor asimilabila. Datorita acestor relatii simbiotice, plantele cu micoriza cresc mai bine, iar ciupercile fructifica mai abundent. Schimbul de substante intre cele doua organisme se face pe principiul osmozei:hifele miceliene ale ciupercii fiind lipite de radacinile arborelui micorizat, se comporta ca o membrana semipermeabila care permite trecerea substantelor nutritive, solubilizate, dintr-o parte in alta. 


3.3.b.3. Perioada de timp pana la fructificare

 


Un alt motiv care reprezinta, pentru multi virtuali truficultori, o frana in calea realizarii de truferii este perioada de timp lunga care se scurge de la insamantare pana la intrarea pe rod a trufelor. In comparatie cu ciupercile saprofite, cunoscute, aceasta perioada dureaza foarte mult, fiind mai lunga de circa 30 de ori decat pentru ciupercile din speciile Agaricus spp. sau Pleurotus spp. carora le sunt suficiente 8-10 saptamani, in timp ce pentru trufe trebuie sa se astepte 5-6 ani si uneori chiar 8-10 ani. Referitor la aceasta, trfele odata intrate pe rod, se comporta in urmatorii ani ca o cultura perena, putand dura 30-40 si 50 ani. 

Investitii de capital cu termen lung de amotizare. La infiintarea unei truferii cheltuielile efectuate cu mentinerea conditiilor de mediu in primii 8-10 ani de la plantarea esentelor lemnoase micorizate, la locul definitiv, sunt foarte importante. In prezent, cand tara noastra parcurge o perioada grea, de trecere de la economia centralizata la economia de piata, e greu de presupus ca se vor gasi investitori dispusi sa-si plaseze capitalul intr-o actiune din care, timp de 8-10 ani sa nu-si poata recupera nici macar partial sumele investite. Privind realist problema, reiese ca rezolvarea ei ramane un deziderat pentru viitor.

Conditii care trebuie indeplinite la infiintarea unei truferii 

Tinand cont de faptul ca o truferie se exploateaza timp de 30-50 ani, este necesar ca infiintarea sa fie abordata cu mult simt de raspundere si sa fie amplasata pe baza unor studii temeinice, executata de oameni competenti.



3.3.b.4. Alegerea si amenajarea terenului


La alegerea terenului se are in vedere zona de amplasare si insusirile acesteia. In general, trufele prefera solurile din zonele mai calde. Referindu-se la tara noastra, sunt indicate terenurile din vestul si sudul tarii (incepand din Banat- Oltenia – partea sudica a Campiei Romane – Dobrogea), plane sau usor inclinate, pretabile la amenajarea irigatiilor.

Cu privire la insusirile omului, cercetari recente au scos in evidenta ca trufele nu se multumesc cu orice teren; ele prefera soluri profunde, cu textura semiusoara, bine aerisite, cu un continut suficient de bogat in substante nutritive, astfel ca proportia de materie organica sa fie in jur de 8 parti la mie, raportulC/N in jur de 10, iar proportia de acid fosforic solubil sa atinga 2 parti la mie. Trufele prefera solurile bogate in calcar, care asigura o reactie alcalina (pH 7,4-8,3).

Pentru aprecierea calitatii solului este necesar sa se faca o serie de analize cu privire la:
-proprietatile fizice (tipul de sol, textura, structura)

-proprietatile chimice (continutul in materie organica, acid fosforic asimilabil, potasiu, calciu si unele microelemente)

-mediul biotic (microfauna si microflora din sol).

In cazul in care, din analizele efectuate, rezulta unele carente in alcatuirea fizico-chimica a solului, se pot face corectii ale acestuia, prin administrarea de ingrasaminte organice, chimice si amendamente. Referitor la mediul biotic se are in vedere, in special, microflora, care poate contine specii de ciuperci micorizante – altele decat trufele pe care dorim sa le cultivam – si care pot concura cu acestea. Lupta directa pentru distrugerea ciupercilor agresiv – concurentiale este grea si cu mai putine sanse de reusita. In asemenea cazuri se recomanda lupta indirecta, constand in alegerea unor plante premergatoare, care nu formeaza sau micorizeaza greu. Sunt recomandate terenurile lasate libere de culturile de cereale, plante furajere, pomi fructuferi, vita de vie. Nu se recomanda pentru infiintarea de truferii terenurile necultivate (telina, parloaga) sau terenurile despadurite. 


3.3.b.5. Alegerea esentelor lemnoase trufiere


La infiintarea unei truferii, pe langa alegerea terenului, trebuie avuta in vedere si alegerea speciilor lemnoase trufiere, apte de a realiza o simbioza perfecta cu specia de trufe pe care dorim sa o cultivam. 

In tarile mai producatoare de trufe, au fost luate in cultura o serie de specii de arbori, care au dat bune rezultate. Astfel s-au remarcat unele specii de stejar (Querqus pubescens – stejarul pufos, Querqus ilex – stejarul verde), precum si diferite specii de alun (Corylus spp.).

In acelasi scop au fost testati: pinul negru, teiul, cedrul, mesteacanul, fagul, duglasul si castanul.

La alegerea speciilor de arbori destinati infiintarii de truferii se va tine seama de urmatoarele criterii:
-insusirea de a forma repede micorize cu specia de trufe care urmeaza a fi cultivata;

-viteza intrarii pe rod a trufelor cu care formeaza simbioza.

Astfel, sub alun, trufele incep sa fructifice dupa 5-6 ani de la plantare, mai rar dupa 4 ani, iar sub stejar 8-10 ani. Desigur, aceste date sunt doar orientative, intrarea pe rod a trufelor micorizate cu aceeasi specie de arbori poate fi declansata mai devreme sau mai tarziu, in functie de ansamblul conditiilor pedoclimatice din zona.



3.3.b.6. Insamantarea trufelor.

 

Obtinerea plantelor micorizate si plantarea lor la locul definitiv.

Pentru infiintarea unei truerii moderne, in prezent se folosesc plante tinere, din specii lemnoase trufiere gata micorizate. Operatiunea de micorizate (asocierea arbore – ciuperca) se face (in tarile in care trufele se cultiva dirijat, cu aplicarea de metode stiintifice) de catre unitati specializate in aceasta directie. In principiu, micorizarea cuprinde doua faze: prima consta in inocularea plantelor lemnoase cu parti din ciupeca, capabile sa o reproduca (spori, miceliu), operatie care se wxecuta in laborator; faza a doua are ca obiectiv obtinerea de plante sanatoase, cu micorizare bine dezvoltata, capabila (cand sunt plantate la locul definitiv) sa reziste eventualelor concurente din partea altor specii de ciupeci. Lucrarea se poate executa in sere sau in case de vegetatie, iar pentu cantitati mai mari chiar in pepiniere.]

Prin aceasta masura, unitatile producatoare de material saditor micorizat asigura:

-identitatea speciei de trufe recomandata a fi cultivata intr-o anumita zona pedoclimatica din tara;

-identitatea speciei de esenta lemnoasa truficola micorizata solicitate de cultivatorul de trufe;

-sanatatea puietilor micorizati prin controlul fitosanitar de stat.

Plantarea esentelor lemnoase micorizate la locul definitiv se poate executa toamna tarziu (noiembrie-decembrie) sau primavara foarte devreme (februarie- martie). 

Numarul de plante necesare pentru un hectar de truferie variaza intre 200-600, in functie de specia folosita.

Tehnica plantarii este asemanatoare cu cea folosita, in mod curent, in pomicultura si silvicultura, acordandu-se, in plus o mai mare atentie, in sensul de a evita vatamarea tinerelor plante si desprinderea micorizei de pe radacinile acestora.



3.3.b.7. Masuri de mentinere a conditiilor de mediu 

Ansamblul de masuri impuse intr-o truferie vizeaza mentinerea unui echilibru corect in convietuirea arbore-ciperca, astfel incat sa oblige pe fiecare din parti sa aiba nevoie una de alta, intelegand prin aceasta realizarea unei cresteri normale a arborelui si formarea unei micorize bine dezvoltate, care sa ducala o fructificare bogata si constanta. Echilibrul poate fi mentinut printr-o serie de tehnici potrivite. In aceasta privinta nu se pot emite retete tip, deoarece se cunoaste ca fiecare zona, considera favorabila culturii trufelor, este caracterizata prin factori de mediu specifici. Totusi, din numarul mare de masuri ce se impun a fi luate, indicam pe cele care par a avea caracter general, astfel:

-Lucrari superficiale (pe adancimea de 5-6 cm) ale solului;

-Distrugerea vegetatiei ierboase din jurul arborilor, prin mijloace mecanice sau manuale, ori pe cale chimica, folosind ierbicidele recomandate;

-Dupa crearea zonei libere de vegetatie din jurul arborilor, solul trebuie doar zgariat usor pentru distrugerea crustei de la suprafata, pentru a permite o buna aerisire.

-Irigarea este o lucrare de mare importanta, pentru ca prin ea se regleaza regimul de umiditate din sol, care ajuta la cresterea optima a arborilor si asigura mentinerea micorizei, si, deci,fructificarea trufelor. Momentele udarii se stabilesc in functie de regimul precipitatiilor din zona respectiva. Apa folosita la irigare trebuie sa aiba o reactie neutra sau usor alcalina.

-Taierea de formare a coroanei arborilor se executa in primii ani dupa infiintarea plantatiei, cu scopul de a obtine coroane aerisite dar, in acelasi timp, sa asigure si o umbrire uniforma a solului; 
-Pentru a impiedica evaporarea excesiva a apei din sol, in timpul vegetatiei este indicata mulcirea (adica acoperirea) solului cu resturi de ramuri rezultate de la taieri, paie, coceni, tulpini de floarea-soarelui s.a.,

Fertilizarea solului este necesara numai in cazul in care, prin analize de laborator, au fost semnalate carente ale unor elemente nuritive.



3.3.b.8. Recoltarea trufelor 

Prima recolta de trufe se poate obtine, in cel mai fericit caz, dupa el putin patru ani de la plantarea arborilor micorizati. Maturarea trufelor varatice are loc toamna, prin luna noiembrie, iar a trufelor negre iarna, in decembrie-februarie. Trufele ajunse la maturitate degaja un miros placut, destul de puternic, care strabate stratul de sol de deasupra. Datorita acestui miros, culturile de trufe sunt depistate cu usurinta de catre caini si porci. In zilele linistite si calde de toamna, roiuri de musculite, atrase de mirosul de etrufe, plutesc in preajma acestor locuri. 

In ultimul timp, in Franta a fost construit un detector electronic care usureaza munca de depistare a pretioaselor ciuperci. Recoltarea propriu-zisa se face manual, cu multa atentie pentru ca, pe de o parte, fructele recoltate sa nu fie vatamate sau dislocate de pe radacinile pe care se formeaza cele tinere si care vor deveni recolta viitoare. 



3.3.b.9. Rentabilitatea culturii trufelor 

Literatura de specialitate din Franta consemneaza ca, in general, dupa 10-12 ani de la plantare, cantitatea de trufe recoltate a fost de 6-8 kg/ha/an. In unele cazuri, truficultorii experimentati au obtinut, dupa cel de-al 15-lea an de la plantare, peste 10 kg/ha/an,iar in unele cazuri s-a ajuns pana la 30 kg. 

Fata de alte specii de ciuperci (saprofite macromicete), ca de exemplu ciuperca de balegar (Agaricus spp.) sau ciupercile Pleurotus spp., productiile obtinute sunt mici, stiind fiind ca de la aceste specii productiile pot atinge 30 kg/mp in sistem industrial si in patru cicluri.


3.3.c. Pholiota nameko (T..Ito) S. Ito si Imai


Apreciate pentru marea lor valoare alimentara, ciupercile comestibile Pholiota sunt cunoscute inca din antichitate. Chiar unii oameni de stiinta ai timpului, printre care Pliniu cel Batran si Dioscoride amintesc in operele lor despre ele.



3.3.c.1. Incadrarea ciupercilor Pholiota nameko in sistematica vegetala


Aceasta specie de ciuperci comestibile face parte din marea grupa a ciupercilor superioare – Macromycetes – Clasa Basidiomycetes, Ordinul Agaricales, Familia Strophariaceae, Genul Pholiota. In
tara noastra acest gen este reprezentat de noua specii care cresc spontan prin padurile de foioase si rasinoase. Dintre acestea doar o singura specie – Pholiota mutabilis (denumita popoular popinci) – este comestibila, avand o valoare alimentara ridicata; celelalte specii nu sunt comestibile sau au o valoare alimentara scazuta. Nu sunt otravitoare. De mentionat este faptul ca specia Pholiota nameko, care apartine aceluiasi gen, nu a fost identificata la noi in tara, fiind originara din Asia (Japonia), dar se gaseste in colectia de macromicete de la I.C L.F. Vidra si se studiaza posibilitatea introducerii ei si in cultura dirijata. 



3.3.c.2. Prezentarea generala a ciupercii


Aspectul. Pholiota nameko este o ciuperca de marime mijlocie-mare, cu piciorul mai scurt decat diametrul palariei. Culoarea predominata este galben-maronie, pana la bruna.
Unde creste. Pe trunchiuri de copaci cazuti si aflati in stadiu mai putin sau mai avansat de putrefactie, dar si pe lemnul viu al unor arbori cu sanatatea in declin. Se intalneste prin padurile de foioase, in special de fag, stejar,
ulm sau plop.

Cum creste. In general in grupuri numeroase (tufe).

Cand apare. Primavara timpuriu (aprilie) pana toamna tarziu (noiembrie si chiar decembrie). 



3.3.c.3. Caracteristici de identificare


Palaria este carnoasa si masoara 12-15 cm in diametru. Forma, la inceput este convexa, apoi pe masura ce creste trece prin forme intermediare, iar la maturitate devine plana. Culoarea palariei este galben-castanie, galben-maronie sau bruna, mai inchisa spre mijloc si mai deschisa spre margini.Este acoperita cu o substanta mucilaginoasa, mai cu seama in conditii de atmosfera umeda. 
Lamelele, de lungime diferite, au culoarea alba sau galbuie, care mai tarziu, spre maturitate, devin galben-ruginii sau galben-ocru. Sporii au forma eliptica.

Piciorul prins in centrul palariei este inalt de 3-7 cm si gros de 1,8-2,0 cm. In treimea superioara, are un inel persistent cu margini neregulate. Culoarea piciorului este asemanatoare cu cea a palariei, insa de nuanta mai deschisa. Spre baza piciorul este curbat; curba este mai accentuata la exemplare ce cresc la periferia tufelor.

Carnea de culoare alba sau usor galbuie este aromata si cu gust placut. Este foarte apreciata pentru preparate culinare. 



3.3.c.4. Avantajele cultivarii ciupercilor Pholiota nameko


Tehnologia de cultura este simpla, usor de realizat;

Nu cera investitii speciale, in majoritatea cazurilor ciuperca putand fi cultivata afara, in aer liber;
Pentru substratul nutritiv se foloseste material lemnos care, in general, din punct de vedere industrial si comercial are o valoare redusa. Cand se foloseste material sanatos, cu valoare mai mar, lemnul intrebuintat ca substrat nutritiv poate fi refolosit fie in industri, fie ca lemn de foc; 
Ciupercile Pholiota nameko, in raport cu alte specii de ciuperci comestibile cultivate, sunt mai putin pretentioase fata de factorii de mediu, deci riscul nereusitei culturii este mai mic; 
Prezinta o rezistenta mai mare fata de unii daunatori sau la concurenta cu unele ciuperci necomestibile; 
Nu necesita adausuri de ingrasaminte sau substante stimulatoare in substratul de nutritie; 
Este o ciuperca rentabila; raportata la cheltuielile de productie, valoarea productiei marfa realizata rasplateste mai bine stradania cutivatorului.

Singurul aspect care ar putea fi considerat ca dezavantaj este intrarea pe rod (fructificarea) mai tarzie decat a ciupercilor Agaricus spp. si Pleurotus spp. Dar, odata infiintata si pusa la punct aceasta tehnologie, cultura poate dura mai multi ani (3-5), compensand cu prisosinta intarzierea fructificarii 



3.3.c.5. Tehnologia cultivarii


Alegerea speciilor arboricole care vor fi folosite ca substrat nutritiv.

Optiunea pentru unele specii de arbori trebuie sa porneasca de la ceea ce natura insasi ne arata. Pholiota nameko, ciuperca ce necesita o nutritie parazito-saprofitica, cunoscuta si luata in cultura de mii de ani, si-a aratat preferintele pentru anumite specii de arbori. Astfel, in tara de origine (Japonia), precum si in alte tari cu climat mai cald, ea creste foarte bine pe fag, stejar, carpen, ulm, plop s.a. Cum multe din aceste specii sau specii inrudite cresc si in tara noastra, consideram util a indica pe cele mai frecvente intalniri in padurile de la noi.

Alegerea speciei se va face tinand seama si de ceea ce ofera zona respectiva. Totodata, se mai are in vedere si faptul ca pe esente tari fructuficarea dureaza o perioada mai lunga (3-5 ani) iar pe specii cu lemn moale, o perioada mai scurta (2-3 ani). Metodele si tehnica propriu-zisa de cultivare consta din urmatoarele operatii: 

-pregatirea materialului lemnos folosit ca substrat nutritiv, sub forma de butuci; 
-insamantarea; 
-lucrari de ingrijire pana la fructificare si pe perioada cat dureaza cultura; 
-recoltarea ciupercilor.

Aceste verigi tehnologice sunt identice cu cele folosite pentru specia Lentinus edodes (Shii-tako). 
O varianta a cultivarii ciupercilor Pholiota nameko pe butuci de lemn este cultivarea pe rumegus; metoda a fost experimentata cu bune rezultate in Franta.

Caracteristicile substratului:

-rumegusul trebuie sa fie proaspat, neinfestat (liber de orice microorganisme) si sa nu fie intrat in fermentatie; 
-sa nu fie amestecat cu alte materiale care ar putea dauna ciupercilor (praf, nisip). Singurul amestec admis si recomandat este cel cu pleava de orez sau de grau. Amestecul se face in proportie de 10% pleava si 90% rumegus.

Se va evita pe cat este posibil amestecul de rumegus rezultat de la prelucrarea esentelor tari cu rumegusul de esente moi. Un astfel de amestec ar duce la aparitia neuniforma a ciupercilor.

Cultura pe rumegus necesita pentru incubare si fructificare un spatiu inchis, adecvat, unde se pot mentine conditiile optime de microclimat, altfel:

- Temperatura in jur de 15^C;

- Umiditatea substratului nutritiv (rumegus) de 75-80%;

- Lumina, dupa aparitia primelor fructificatii, este absolut indispensabila. Aceasta poate fi naturala sau artificiala (cu tuburi fluorescente). Lipsa luminii – asociata si cu o concentratie mare de CO2

 – peste limita optima de 0,3%, duce la optinerea de ciuperci deformate, cu piciorul subtiat, alungit si contorsionat, iar palaria mai putin carnoasa, cu marginile neregulate, adesea rute.

- Aerisirea spatiului de cultura se face natural, prin deschiderea usilor si ferestrelor sau cu ajutorul unui ventilator prevazut cu filtru pentru purificarea aerului introdus.

 - Pentru realizarea culturii prin aceasta metoda se vor folosi lazi sau saci polietilena, ca si in cazul tehnologiei de cultura a ciupercilor Agaricus spp. si Pleurotus spp. 



3.3.d. Boletus edulis – manatarca, hrib


Deschiderea ciupercii

 Este o ciuperca robusta, cu palaria carnoasa, cu diametrul de 3-15 si chiar 25 cm, cu o suprafata neteda, uscata, uneori catifelata, de culoare bruna, alb-crem si liliachiu. Culoarea depinde de caracteristicile padurii unde creste, de sezon si de varsta ciupercii. In padurile de mesteacan culoarea este deschisa iar bradete prezinta o culoare mai inchisa. 
Piciorul este prins central, dilatat la baza sub forma de butoias, cu lungimea de 14-15 cm, iar diametrul de 2-6 cm.

Culoarea variaza de la alb pana la brun roscat si poate fi impodobita cu diferite linii si pete. 
Carenea este tare, la rupere isi pastreaza culoarea alba, cu miros si gust placut de ciuperci. 



3.3.e. Polyporus squamosus – pastrav de nuc


Ciupercile sunt carnoase, apar izolat sau in grusuri, sunt comestibile in stadiul tanar, spre maturitate devin tari si nu se mai pot cosuma.

Creste spontan in tara noastra, pe trunchiurile copacilor de esente foioase (nuc), parazitand astfel lemnul si producand putregaiul alb. Se poate intalni si pe ramuri putrede si apare din iunie pana in septembrie.

Descrierea ciupercii

Palaria are diametrul cuprins intre 5-50 cm, grosimea pulpei 0,5-10 cm, de culoare deschisa- crem- cu solzi mari stransi, de culoare brun –roscata, care ii dau un aspect pestrit. Prezinta marginile palariei mai mult sau mai putin subtiri, adesea indoite spre interior.

Piciorul este inalt de 4-5 cm, cu diametrul in jur de 4 cm, de culoare crem deschis, iar spre baza, aproape negru.

Carnea este de culoare albicioasa, compacta, cu miros si gust placut.